si timpul schimba tot...

Nu stiu cati oameni citesc acest blog, dar revazand postarile de acum mii de ani, am observat cat de mult m-am schimbat. Unii ar spune ca am crescut, altii, cum ar fi parintii mei ar spune ca am innebunit, ca m-am indepartat de calea cea buna.
Eu as spune doar ca am nevoie de niste alegeri noi. Timpul ne schimba, ne face sa gandim altfel, sa iubim altfel. Si tocmai dragostea nu ar trebui sa se schimbe in timp...
Mi-e ciuda de tot ce a fost si nu va mai fi pentru ca in loc sa pastram ce e bun, regretam inca din prima clipa ca e efemer. Omul e facut sa renunte la tot si sa regrete.
Vorbind cu bunica prietenului meu, imi spunea ca oameni nu pot fi fericiti decat in garsoniera de sub pamant. Eu i-am spus ca trebuie sa fim nepasatori si atunci nu vom sti decat ce e fericirea. A se intelegem prin nepasatori atat de liberi in miscari si gandire incat sa nu ne oprim din ceea ce vrem niciodata.

dupa mult timp

A trecut ceva timp de cand nu m-am mai gandit la ce simt si gandesc. Acum ascult muzica folk, Florin Chilian, Tapinarii si Vasile Seicaru. Si ma intreb cum poti prin niste versuri, aparent fara legatura intre ele sa transmiti atat de multe idei?

unde mi-a fugit inspiratia?

Oare unde mi-a fugit inspiratia? Nu ati gasit-o voi cumva cand incercati sa invatati ce e iubirea? A fugit acum ceva timp, de cand l-am cunoscut pe Dragos. Cred ca nu poti avea doua lucruri deodata. Ma intreb, acum daca a plecat el, se intoarce inspiratia? Sa faca schimb....
Nu stiu de ce, dar sunt luni de cand nu am fost in stare sa mai scriu nimic. Doar teme, eseuri si articole la engleza sau filosofie. Facultatea asta care ar trebui sa sporeasca creativitatea imi ucide tot spiritul.
Nu mai conteaza... ma duc sa o caut din nou, undeva pe sub pat... poate se ascunde acolo...

(Ma tem... – memoriile unui om bolnav de moarte)

Recunosc, ma tem. Ma tem de mediocritate. Cea mai mare frica a mea nu e aceea de a muri intr-un accident, de a ma musca un caine de fund, de a a trezi cu un paianjen urias pe fata sau de a sta in fata unor sobolani care ar putea sa imi roada cartea de pe os. Ma tem sa fiu un om mediocru. Ma tem sa trec prin viata ca si cand nu as fi fost nicicand aici, ca si cand viata mea si existenta pe acest pamant nu ar merita sa fie notata. Mi-e frica sa nu fiu decat un fir de praf pe care, dupa un timp, in stergi cu o carpa si il scuturi pe geam, in vant. Scapi usor de el. Sper deosebire de praf, eu nu stiu daca pot sa revin, nu stiu daca sunt atat de important incat sa mananc 10 min din viata omului in fiecare saptamana pentru a fi inlaturat.
Inchid ochii si visez : sunt om important, presedinte, pictor, muzician, artist, cersetor, ambasador, pilot, vanzator... in fiecare vis eu sunt insasi lumea. Eu sunt supereroul care ii da puterea sa zboare si sa gandeasca. Fara mine, viata nu ar mai exista. Sunt un om cu spirit mesianic, un om bolnav ce aspira sa devina profet.
Azi dimineata m-am imbolnavit subit de moarte. Nu cred ca exista leac pentru asa ceva. Dar mi-am zis : « Luci, tu esti un om mediocru. Ai sa mori si ai sa mori ca orice alt om, singur, fara cutremere, fara lacrimi, fara fericiri. «. M-am imbolnavit : fiecare parte din mine e bolnava de o teama fara remediu. Sunt un om mediocru, un om fara talent, fara scop, fara tinta. Am trait ca un robot care doar noaptea visa ca evadeaza din inchisoarea vietii. Iar acum, cand urmeaza sa mor, sa ma eliberez de pamant, ma tem. Refuz sa mor : vreau sa raman in inchisoarea asta pana ce imi joc rolul. Doar ca... nu stiu care e acela.
Madlene, toata viata nu am facut decat sa visez ca intr-o zi o sa devin indispensabil. Te-am intalnit pe tine si ai devenit indispensabila mea. Acum am ramas la fel ca inainte, la fel de mediocru. Ma tem de mediocritatea de ne inconjoara, de lumea muta si robotica. De oamenii fara sentimente care striga si urla ca ei iubesc. De fiinte fara ocupatie care merg zilnic la seviciu si completeaza hartii invizibile despre fapte care nu se intampla cu adevarat. De profesori care vorbesc. De mine care nu traiesc. Credeam ca stiu ce inseamna fericirea, viata, moartea. Dar sunt bolnav Madlene, bolnav de moarte.
In fata ta imi astern memoriile : las lumii intregii si tie in special un mare nimic. Uite ce am realizat din viata mea : nu sunt nimic. Nu pot sa cant, sa pictez, sa creez, sa mananc, sa dorm, sa gandesc, sa lucrez. Nu pot sa fac nimic din toate aceastea altfel decat ceilalti, altfel, notabil, demn. Sunt un nimic asemeni tuturor. Iar tie iti dedic acest nimic. Tu sa il porti mai departe si sa traiesti asa cum am trait si eu. Asa vom ramane un univers de mediocri, oameni morti, dar care nu se mai tem de moarte.
Stiu, nu o sa mor curand. E o boala cruda, pe care o constientizezi doar ca sa suferi. Nu te rapune prea curand. Dar iti traiesti restul zilelor deplangandu-ti viata, fara sa o mai poti schimba. Cred, Madlene, ca atat mi-a fost dat sa traiesc si ce am realizat pana acum e tot ce va ramane din mine. Sunt un nimic si de azi dimineata de cand m-a lovit boala de moarte sunt condamnat sa imi contemplu trecutul si sa invat sa inghit mediocritatea mea.
Sper doar sa imi gasesc candva ziua frumoasa in care sa mor cu adevarat. Ziua in care tu, mediocritatea absoluta din mine, sa dispara si sa ma lase sa creez. Doar asa, Madlene, as putea sa inving viata. Sper sa imi rascumpar trecutul, sa iti spun in fata : « Madlene, e o zi frumoasa ca sa mori «.

copilule, tu esti special

Am intalnit o data un om minunat: e doar un copil, dar un copil care, spre deosebire de noi toti, stie sa iubeasca. E copil, caci numai ei sunt suficienti de puri ca sa mai simta asa ceva in lumea in care noi toti traim numai pentru el. El crede in iubire si se lupta pentru ea. El nu renunta nici cand noi ceilalti, inumani si reci, ii spunem ca nu mai exista speranta pentru iubire. El e o specialitate din carne si spirit absolut, spirit gol in trup de om, spirit indragostit, spirit platonic.
Copilule, tu esti special, tu esti specialitate pe care o asteptam cu totii, esti trimis sa invii iubirea din noi. Nu lasa pe nimeni sa te faca sa-ti uiti scopul: esti aici sa iubesti.
Am invatat un lucru de la tine si uite ca azi, de ziua ta, iti spun sincer: Te iubesc, Andrei!
Copil dulce, shi-retii vor fi mereu alaturi de tine si te vor iubi mereu. Zambeste, tu trebuie sa ne inveti si pe noi sa iubim!
La multi ani!!!!!!

pentru geanina: La multi 18 ani! de la shi-reti

Jocul cu frânturi de om sau Sunt nebun pentru că vorbesc cu mine?

“Ce îmi vine să plec acasă. Fără tine.... Stai puţin, ce fac eu acum? Ce tot fac? Vorbesc cu mine sau cu tine? Madlene, de când, ştii tu, de când.... am început să vorbesc cu tine ca şi cum ai fi aici. Am înnebunit ? Ce eşti acum pentru mine ? Eşti eu, eşti tu, eşti supraeul meu ?“
Întotdeauna a avut nevoie de cineva cu care să vorbească. Niciodată nu şi-a explicat de ce. Mai grav e că nu a ştiut mereu cu cine vorbeşte: cu el sau cu alţii? De ce persoana căreia îi adresează cele mai importante întrebări despre sine sau despre viaţa sa, despre fericire, despre iubirea pe care o poartă unei anume fete, nu se numeşte Lucian, ca el, ci Madlene? De ce tocmai ea? Toate aceste lucruri nu au pentru el o explicaţie raţională. Dar a înţeles că are mare nevoie să comunice, mereu şi mereu, chiar şi în somn, chiar şi când alţii vorbesc cu el. Comunicarea îmbracă pentru el forma nebuniei: vorbeşte cu o urmă de glas din mintea sa. Niciodată nu mi-a spus dacă glasul îi răspunde cu vocea sa sau a ei. Cred că ar fi fost foarte util.
Omul are nevoie absolută de a comunica. Singurul lucru adevărat pe care îl ştim despre el este că nu poate să nu comunice. Orice ar face, el comunică. Poate să îşi tină respiraţia, să doarmă, să iubească, să moară, el continuă să comunice. De aceea, devine important pentru el să comunice unei sau unor anume persoane de la care să primească şi un răspuns în acord cu ceea ce transmite el. Astfel, omul vorbeşte cu cel mai bun prieten al său, cu câinele, cu mama, cu omul care stă pe scaunul de lângă el în bar şi care trebuie să îl asculte depanându-şi tristeţea existenţială după doua pahare de rachiu. Mereu însă, vorbeşte cu sine. Singura persoană pe care nu o poate ignora şi de care nu se poate desprinde este chiar el.
Oare asta îl face pe om nebun? Vorbesc cu mine despre mine. Ciudat, primesc chiar şi un răspuns de la mine despre mine. Vorbesc cu o frântură umană, mă joc cu propria mea persoana sau doar comunic cu o altă formă de umanitate? Nu esti nebun dacă vorbeşti cu tine. Eşti la fel ca ceilalţi, iar asta înseamnă pentru majoritatea normalitate. Pentru unii, a fi normal înseamnă să indeplineşti o normă. Norma pe care o vei îndeplini este aceea de a vorbi cu tine minim 5 ore pe zi. Cred că majoritatea o satisfacem cu graţie chiar.
Jocul acesta cu frânturi de om înseamnă de fapt continua discuţie cu propria conştiinţă, fuga de răspunsul ei atunci când ne face să ne refulăm anumite dorinţe, evadarea din constrângerea adevărului social acceptat. Conştiinţă, te ascult, dar nu vreau să te urmez, te refuz, dar apoi îşi caut sfatul. Iar am ajuns în impas, ce trebuie să fac acum? Care este următorul pas pentru îndeplinirea destinului meu? De fapt, această voce subţire, slabă pe care o auzim punând întrebări şi oferind încercări de răspunsuri nu este doar conştiinţa, este vocea interioară. Unii o numesc chiar şi intuiţie. Personal, cred că oferirea de sinonimie perfectă acestor doi termeni nu e cea fericită alegere. Prefer să o numesc voce interioară.
Vocea interioară conţine, pe lângă conştiinţă sau se, cum l-au numit traducătorii psihanalizei lui Freud, inconştientul sau sinele. Inconştientul ni se desfăşoară în faţa ochilor pe durată somnului. Visând comunicăm cu sinele. Abia aici este adevărata comunicare cu sinele. Până acum am comunicat instanţei noastr superioare. Astfel, chiar depăşim norma de 5 ore, depinde cât dormim şi cât visăm. Si dacă o depăşim, devenim anormali? Este Luci nebun pentru că vorbeşte cu Madlene mai mult decât vorbeşte cu prietenul său Radu? Luci este un om nebun, dar nu pentru că se joacă cu frânturile sale, ci pentru că le face să treacă din starea de inconştienţă în eu-ul pe care îl atribuie personei iubite, Madlene. Astfel, nu mai vorbeşte cu sine, ci cu partea din el atinsă de ea. De aceea, vocea interioară nu e a noastră pe deplin, ci a unei frânturi marcată de un anume sentiment.
Vocea interioară este partea din noi care ne răspunde cerinţei de interlocuitor, interlocuitor care ia forma şi « asemănarea « unei anume persoane de care avem nevoie. In cazul lui Luci, forma lui Madlene. Totuşi vocea ne răspunde cu propriul nostru glas, indiferent de numele şi semnificaţia pe care i-o acordăm. Dacă incepe să îţi răspundă cu vocea «asemănării « depăşim cu siguranţă stadiul de normalitate.
Si acum, hai să ne jucăm cu ea, în fond, e frântura noastră de umanitate, e unicul şi permanentul nostru prieten. E proprietate privată şi netransmisibilă. Orice i-am spune şi orice i-am face, nu o vom pierde niciodată. Putem să ne jucăm de-a v-aţi asunselea, de-a prinselea, de-a vinovatul, chiar şi de-a mama si de-a tata. Hai să ne jucăm cu partea noastră raţională, cu partea care conţine adevăruri de care ne temem sau pe care ceilalţi, societatea vor să le despindem de noi. Ne jucăm.
Totuşi, hai să ne jucăm cu grijă. Când vorbeşte cu sine, Luci uită că mai există şi alţii care vorbesc cu el. Uneori, vocea interioară se joacă cu noi. Pentru că îi permitem şi ei un răspuns, nu? Măcar acum să nu fim egoişti. Când profesorul pune o întrebare, începe să creadă că îi este adresată numai lui, şi, pregătindu-şi răspunsul, dorind să impresioneze, pierde restul cuvintelor pe care acesta le rosteşte. Răutăcioasă vocea asta: ne face să nu mai fim atenţi la interlocutorul uman şi fizic şi să ne lăsam cuprinşi de ceea ce ea ne transmite.
Deci, suntem sau nu nebuni? Ei bine, da, suntem. Suntem cele mai nebune fiinţe de pe pământ. Suntem animalele care păstrează dorinţa, nevoia, foamea, sexualitatea, manifestarea superiorităţii şi tot ceea ce caracterizeză regnul animal, dar cărora Creatorul sau propria persoană le-a dăruit o jucărie malefică: raţiunea ca răspuns la propriile întrebări. Un mic fragment din cutia Pandorei care ne ajută să nu ne plictisim jilnic. Un glas, uman şi seducător, care să ne cenzureze reacţiile, să le refuleze şi apoi să le intoarcă asupra noastră în visuri despre oameni ce au făcut tot ceea ce noi nu am putut să facem.
Suntem nebuni de o voce care nu ne părăseşte şi ne pedepseşte sau ne iartă. Suntem nebuni de o voce de care depindem, la care nu putem renunţa fără de a ne pierdem. Suntem nebuni de tine, frântură de noi care ne dai speranţă de joc şi dorinţa de viaţă. Iar Luci e şi el nebun. Nebun, dar satisfacut de tine, Madlene a lui contopită cu el : “Da, Madlene, sunt nebun. Vorbesc cu tine şi cu mine. Şi oricât aş vrea, nu pot să plec acasă fără tine.”