Recunosc, ma tem. Ma tem de mediocritate. Cea mai mare frica a mea nu e aceea de a muri intr-un accident, de a ma musca un caine de fund, de a a trezi cu un paianjen urias pe fata sau de a sta in fata unor sobolani care ar putea sa imi roada cartea de pe os. Ma tem sa fiu un om mediocru. Ma tem sa trec prin viata ca si cand nu as fi fost nicicand aici, ca si cand viata mea si existenta pe acest pamant nu ar merita sa fie notata. Mi-e frica sa nu fiu decat un fir de praf pe care, dupa un timp, in stergi cu o carpa si il scuturi pe geam, in vant. Scapi usor de el. Sper deosebire de praf, eu nu stiu daca pot sa revin, nu stiu daca sunt atat de important incat sa mananc 10 min din viata omului in fiecare saptamana pentru a fi inlaturat.
Inchid ochii si visez : sunt om important, presedinte, pictor, muzician, artist, cersetor, ambasador, pilot, vanzator... in fiecare vis eu sunt insasi lumea. Eu sunt supereroul care ii da puterea sa zboare si sa gandeasca. Fara mine, viata nu ar mai exista. Sunt un om cu spirit mesianic, un om bolnav ce aspira sa devina profet.
Azi dimineata m-am imbolnavit subit de moarte. Nu cred ca exista leac pentru asa ceva. Dar mi-am zis : « Luci, tu esti un om mediocru. Ai sa mori si ai sa mori ca orice alt om, singur, fara cutremere, fara lacrimi, fara fericiri. «. M-am imbolnavit : fiecare parte din mine e bolnava de o teama fara remediu. Sunt un om mediocru, un om fara talent, fara scop, fara tinta. Am trait ca un robot care doar noaptea visa ca evadeaza din inchisoarea vietii. Iar acum, cand urmeaza sa mor, sa ma eliberez de pamant, ma tem. Refuz sa mor : vreau sa raman in inchisoarea asta pana ce imi joc rolul. Doar ca... nu stiu care e acela.
Madlene, toata viata nu am facut decat sa visez ca intr-o zi o sa devin indispensabil. Te-am intalnit pe tine si ai devenit indispensabila mea. Acum am ramas la fel ca inainte, la fel de mediocru. Ma tem de mediocritatea de ne inconjoara, de lumea muta si robotica. De oamenii fara sentimente care striga si urla ca ei iubesc. De fiinte fara ocupatie care merg zilnic la seviciu si completeaza hartii invizibile despre fapte care nu se intampla cu adevarat. De profesori care vorbesc. De mine care nu traiesc. Credeam ca stiu ce inseamna fericirea, viata, moartea. Dar sunt bolnav Madlene, bolnav de moarte.
In fata ta imi astern memoriile : las lumii intregii si tie in special un mare nimic. Uite ce am realizat din viata mea : nu sunt nimic. Nu pot sa cant, sa pictez, sa creez, sa mananc, sa dorm, sa gandesc, sa lucrez. Nu pot sa fac nimic din toate aceastea altfel decat ceilalti, altfel, notabil, demn. Sunt un nimic asemeni tuturor. Iar tie iti dedic acest nimic. Tu sa il porti mai departe si sa traiesti asa cum am trait si eu. Asa vom ramane un univers de mediocri, oameni morti, dar care nu se mai tem de moarte.
Stiu, nu o sa mor curand. E o boala cruda, pe care o constientizezi doar ca sa suferi. Nu te rapune prea curand. Dar iti traiesti restul zilelor deplangandu-ti viata, fara sa o mai poti schimba. Cred, Madlene, ca atat mi-a fost dat sa traiesc si ce am realizat pana acum e tot ce va ramane din mine. Sunt un nimic si de azi dimineata de cand m-a lovit boala de moarte sunt condamnat sa imi contemplu trecutul si sa invat sa inghit mediocritatea mea.
Sper doar sa imi gasesc candva ziua frumoasa in care sa mor cu adevarat. Ziua in care tu, mediocritatea absoluta din mine, sa dispara si sa ma lase sa creez. Doar asa, Madlene, as putea sa inving viata. Sper sa imi rascumpar trecutul, sa iti spun in fata : « Madlene, e o zi frumoasa ca sa mori «.
Se afișează postările cu eticheta Madlene[e o zi frumoasa ca sa mori]. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Madlene[e o zi frumoasa ca sa mori]. Afișați toate postările
miercuri, februarie 11, 2009
miercuri, ianuarie 07, 2009
Jocul cu frânturi de om sau Sunt nebun pentru că vorbesc cu mine?
“Ce îmi vine să plec acasă. Fără tine.... Stai puţin, ce fac eu acum? Ce tot fac? Vorbesc cu mine sau cu tine? Madlene, de când, ştii tu, de când.... am început să vorbesc cu tine ca şi cum ai fi aici. Am înnebunit ? Ce eşti acum pentru mine ? Eşti eu, eşti tu, eşti supraeul meu ?“
Întotdeauna a avut nevoie de cineva cu care să vorbească. Niciodată nu şi-a explicat de ce. Mai grav e că nu a ştiut mereu cu cine vorbeşte: cu el sau cu alţii? De ce persoana căreia îi adresează cele mai importante întrebări despre sine sau despre viaţa sa, despre fericire, despre iubirea pe care o poartă unei anume fete, nu se numeşte Lucian, ca el, ci Madlene? De ce tocmai ea? Toate aceste lucruri nu au pentru el o explicaţie raţională. Dar a înţeles că are mare nevoie să comunice, mereu şi mereu, chiar şi în somn, chiar şi când alţii vorbesc cu el. Comunicarea îmbracă pentru el forma nebuniei: vorbeşte cu o urmă de glas din mintea sa. Niciodată nu mi-a spus dacă glasul îi răspunde cu vocea sa sau a ei. Cred că ar fi fost foarte util.
Omul are nevoie absolută de a comunica. Singurul lucru adevărat pe care îl ştim despre el este că nu poate să nu comunice. Orice ar face, el comunică. Poate să îşi tină respiraţia, să doarmă, să iubească, să moară, el continuă să comunice. De aceea, devine important pentru el să comunice unei sau unor anume persoane de la care să primească şi un răspuns în acord cu ceea ce transmite el. Astfel, omul vorbeşte cu cel mai bun prieten al său, cu câinele, cu mama, cu omul care stă pe scaunul de lângă el în bar şi care trebuie să îl asculte depanându-şi tristeţea existenţială după doua pahare de rachiu. Mereu însă, vorbeşte cu sine. Singura persoană pe care nu o poate ignora şi de care nu se poate desprinde este chiar el.
Oare asta îl face pe om nebun? Vorbesc cu mine despre mine. Ciudat, primesc chiar şi un răspuns de la mine despre mine. Vorbesc cu o frântură umană, mă joc cu propria mea persoana sau doar comunic cu o altă formă de umanitate? Nu esti nebun dacă vorbeşti cu tine. Eşti la fel ca ceilalţi, iar asta înseamnă pentru majoritatea normalitate. Pentru unii, a fi normal înseamnă să indeplineşti o normă. Norma pe care o vei îndeplini este aceea de a vorbi cu tine minim 5 ore pe zi. Cred că majoritatea o satisfacem cu graţie chiar.
Jocul acesta cu frânturi de om înseamnă de fapt continua discuţie cu propria conştiinţă, fuga de răspunsul ei atunci când ne face să ne refulăm anumite dorinţe, evadarea din constrângerea adevărului social acceptat. Conştiinţă, te ascult, dar nu vreau să te urmez, te refuz, dar apoi îşi caut sfatul. Iar am ajuns în impas, ce trebuie să fac acum? Care este următorul pas pentru îndeplinirea destinului meu? De fapt, această voce subţire, slabă pe care o auzim punând întrebări şi oferind încercări de răspunsuri nu este doar conştiinţa, este vocea interioară. Unii o numesc chiar şi intuiţie. Personal, cred că oferirea de sinonimie perfectă acestor doi termeni nu e cea fericită alegere. Prefer să o numesc voce interioară.
Vocea interioară conţine, pe lângă conştiinţă sau se, cum l-au numit traducătorii psihanalizei lui Freud, inconştientul sau sinele. Inconştientul ni se desfăşoară în faţa ochilor pe durată somnului. Visând comunicăm cu sinele. Abia aici este adevărata comunicare cu sinele. Până acum am comunicat instanţei noastr superioare. Astfel, chiar depăşim norma de 5 ore, depinde cât dormim şi cât visăm. Si dacă o depăşim, devenim anormali? Este Luci nebun pentru că vorbeşte cu Madlene mai mult decât vorbeşte cu prietenul său Radu? Luci este un om nebun, dar nu pentru că se joacă cu frânturile sale, ci pentru că le face să treacă din starea de inconştienţă în eu-ul pe care îl atribuie personei iubite, Madlene. Astfel, nu mai vorbeşte cu sine, ci cu partea din el atinsă de ea. De aceea, vocea interioară nu e a noastră pe deplin, ci a unei frânturi marcată de un anume sentiment.
Vocea interioară este partea din noi care ne răspunde cerinţei de interlocuitor, interlocuitor care ia forma şi « asemănarea « unei anume persoane de care avem nevoie. In cazul lui Luci, forma lui Madlene. Totuşi vocea ne răspunde cu propriul nostru glas, indiferent de numele şi semnificaţia pe care i-o acordăm. Dacă incepe să îţi răspundă cu vocea «asemănării « depăşim cu siguranţă stadiul de normalitate.
Si acum, hai să ne jucăm cu ea, în fond, e frântura noastră de umanitate, e unicul şi permanentul nostru prieten. E proprietate privată şi netransmisibilă. Orice i-am spune şi orice i-am face, nu o vom pierde niciodată. Putem să ne jucăm de-a v-aţi asunselea, de-a prinselea, de-a vinovatul, chiar şi de-a mama si de-a tata. Hai să ne jucăm cu partea noastră raţională, cu partea care conţine adevăruri de care ne temem sau pe care ceilalţi, societatea vor să le despindem de noi. Ne jucăm.
Totuşi, hai să ne jucăm cu grijă. Când vorbeşte cu sine, Luci uită că mai există şi alţii care vorbesc cu el. Uneori, vocea interioară se joacă cu noi. Pentru că îi permitem şi ei un răspuns, nu? Măcar acum să nu fim egoişti. Când profesorul pune o întrebare, începe să creadă că îi este adresată numai lui, şi, pregătindu-şi răspunsul, dorind să impresioneze, pierde restul cuvintelor pe care acesta le rosteşte. Răutăcioasă vocea asta: ne face să nu mai fim atenţi la interlocutorul uman şi fizic şi să ne lăsam cuprinşi de ceea ce ea ne transmite.
Deci, suntem sau nu nebuni? Ei bine, da, suntem. Suntem cele mai nebune fiinţe de pe pământ. Suntem animalele care păstrează dorinţa, nevoia, foamea, sexualitatea, manifestarea superiorităţii şi tot ceea ce caracterizeză regnul animal, dar cărora Creatorul sau propria persoană le-a dăruit o jucărie malefică: raţiunea ca răspuns la propriile întrebări. Un mic fragment din cutia Pandorei care ne ajută să nu ne plictisim jilnic. Un glas, uman şi seducător, care să ne cenzureze reacţiile, să le refuleze şi apoi să le intoarcă asupra noastră în visuri despre oameni ce au făcut tot ceea ce noi nu am putut să facem.
Suntem nebuni de o voce care nu ne părăseşte şi ne pedepseşte sau ne iartă. Suntem nebuni de o voce de care depindem, la care nu putem renunţa fără de a ne pierdem. Suntem nebuni de tine, frântură de noi care ne dai speranţă de joc şi dorinţa de viaţă. Iar Luci e şi el nebun. Nebun, dar satisfacut de tine, Madlene a lui contopită cu el : “Da, Madlene, sunt nebun. Vorbesc cu tine şi cu mine. Şi oricât aş vrea, nu pot să plec acasă fără tine.”
Întotdeauna a avut nevoie de cineva cu care să vorbească. Niciodată nu şi-a explicat de ce. Mai grav e că nu a ştiut mereu cu cine vorbeşte: cu el sau cu alţii? De ce persoana căreia îi adresează cele mai importante întrebări despre sine sau despre viaţa sa, despre fericire, despre iubirea pe care o poartă unei anume fete, nu se numeşte Lucian, ca el, ci Madlene? De ce tocmai ea? Toate aceste lucruri nu au pentru el o explicaţie raţională. Dar a înţeles că are mare nevoie să comunice, mereu şi mereu, chiar şi în somn, chiar şi când alţii vorbesc cu el. Comunicarea îmbracă pentru el forma nebuniei: vorbeşte cu o urmă de glas din mintea sa. Niciodată nu mi-a spus dacă glasul îi răspunde cu vocea sa sau a ei. Cred că ar fi fost foarte util.
Omul are nevoie absolută de a comunica. Singurul lucru adevărat pe care îl ştim despre el este că nu poate să nu comunice. Orice ar face, el comunică. Poate să îşi tină respiraţia, să doarmă, să iubească, să moară, el continuă să comunice. De aceea, devine important pentru el să comunice unei sau unor anume persoane de la care să primească şi un răspuns în acord cu ceea ce transmite el. Astfel, omul vorbeşte cu cel mai bun prieten al său, cu câinele, cu mama, cu omul care stă pe scaunul de lângă el în bar şi care trebuie să îl asculte depanându-şi tristeţea existenţială după doua pahare de rachiu. Mereu însă, vorbeşte cu sine. Singura persoană pe care nu o poate ignora şi de care nu se poate desprinde este chiar el.
Oare asta îl face pe om nebun? Vorbesc cu mine despre mine. Ciudat, primesc chiar şi un răspuns de la mine despre mine. Vorbesc cu o frântură umană, mă joc cu propria mea persoana sau doar comunic cu o altă formă de umanitate? Nu esti nebun dacă vorbeşti cu tine. Eşti la fel ca ceilalţi, iar asta înseamnă pentru majoritatea normalitate. Pentru unii, a fi normal înseamnă să indeplineşti o normă. Norma pe care o vei îndeplini este aceea de a vorbi cu tine minim 5 ore pe zi. Cred că majoritatea o satisfacem cu graţie chiar.
Jocul acesta cu frânturi de om înseamnă de fapt continua discuţie cu propria conştiinţă, fuga de răspunsul ei atunci când ne face să ne refulăm anumite dorinţe, evadarea din constrângerea adevărului social acceptat. Conştiinţă, te ascult, dar nu vreau să te urmez, te refuz, dar apoi îşi caut sfatul. Iar am ajuns în impas, ce trebuie să fac acum? Care este următorul pas pentru îndeplinirea destinului meu? De fapt, această voce subţire, slabă pe care o auzim punând întrebări şi oferind încercări de răspunsuri nu este doar conştiinţa, este vocea interioară. Unii o numesc chiar şi intuiţie. Personal, cred că oferirea de sinonimie perfectă acestor doi termeni nu e cea fericită alegere. Prefer să o numesc voce interioară.
Vocea interioară conţine, pe lângă conştiinţă sau se, cum l-au numit traducătorii psihanalizei lui Freud, inconştientul sau sinele. Inconştientul ni se desfăşoară în faţa ochilor pe durată somnului. Visând comunicăm cu sinele. Abia aici este adevărata comunicare cu sinele. Până acum am comunicat instanţei noastr superioare. Astfel, chiar depăşim norma de 5 ore, depinde cât dormim şi cât visăm. Si dacă o depăşim, devenim anormali? Este Luci nebun pentru că vorbeşte cu Madlene mai mult decât vorbeşte cu prietenul său Radu? Luci este un om nebun, dar nu pentru că se joacă cu frânturile sale, ci pentru că le face să treacă din starea de inconştienţă în eu-ul pe care îl atribuie personei iubite, Madlene. Astfel, nu mai vorbeşte cu sine, ci cu partea din el atinsă de ea. De aceea, vocea interioară nu e a noastră pe deplin, ci a unei frânturi marcată de un anume sentiment.
Vocea interioară este partea din noi care ne răspunde cerinţei de interlocuitor, interlocuitor care ia forma şi « asemănarea « unei anume persoane de care avem nevoie. In cazul lui Luci, forma lui Madlene. Totuşi vocea ne răspunde cu propriul nostru glas, indiferent de numele şi semnificaţia pe care i-o acordăm. Dacă incepe să îţi răspundă cu vocea «asemănării « depăşim cu siguranţă stadiul de normalitate.
Si acum, hai să ne jucăm cu ea, în fond, e frântura noastră de umanitate, e unicul şi permanentul nostru prieten. E proprietate privată şi netransmisibilă. Orice i-am spune şi orice i-am face, nu o vom pierde niciodată. Putem să ne jucăm de-a v-aţi asunselea, de-a prinselea, de-a vinovatul, chiar şi de-a mama si de-a tata. Hai să ne jucăm cu partea noastră raţională, cu partea care conţine adevăruri de care ne temem sau pe care ceilalţi, societatea vor să le despindem de noi. Ne jucăm.
Totuşi, hai să ne jucăm cu grijă. Când vorbeşte cu sine, Luci uită că mai există şi alţii care vorbesc cu el. Uneori, vocea interioară se joacă cu noi. Pentru că îi permitem şi ei un răspuns, nu? Măcar acum să nu fim egoişti. Când profesorul pune o întrebare, începe să creadă că îi este adresată numai lui, şi, pregătindu-şi răspunsul, dorind să impresioneze, pierde restul cuvintelor pe care acesta le rosteşte. Răutăcioasă vocea asta: ne face să nu mai fim atenţi la interlocutorul uman şi fizic şi să ne lăsam cuprinşi de ceea ce ea ne transmite.
Deci, suntem sau nu nebuni? Ei bine, da, suntem. Suntem cele mai nebune fiinţe de pe pământ. Suntem animalele care păstrează dorinţa, nevoia, foamea, sexualitatea, manifestarea superiorităţii şi tot ceea ce caracterizeză regnul animal, dar cărora Creatorul sau propria persoană le-a dăruit o jucărie malefică: raţiunea ca răspuns la propriile întrebări. Un mic fragment din cutia Pandorei care ne ajută să nu ne plictisim jilnic. Un glas, uman şi seducător, care să ne cenzureze reacţiile, să le refuleze şi apoi să le intoarcă asupra noastră în visuri despre oameni ce au făcut tot ceea ce noi nu am putut să facem.
Suntem nebuni de o voce care nu ne părăseşte şi ne pedepseşte sau ne iartă. Suntem nebuni de o voce de care depindem, la care nu putem renunţa fără de a ne pierdem. Suntem nebuni de tine, frântură de noi care ne dai speranţă de joc şi dorinţa de viaţă. Iar Luci e şi el nebun. Nebun, dar satisfacut de tine, Madlene a lui contopită cu el : “Da, Madlene, sunt nebun. Vorbesc cu tine şi cu mine. Şi oricât aş vrea, nu pot să plec acasă fără tine.”
vineri, aprilie 11, 2008
[din Ore si stari] II
-Acum ma faci sa rad si mai tare. Asa, ti-am dovedit ca eu sunt fericit, ma bucur de lucrurile minore ale vietii, zambesc si imi umplu sufletul de compania ta.
- Tu insa ignori un lucru: si eu am ras alaturi de tine, dar eu nu sunt fericit. Vezi ce se intampla cand te lasi convins de prejudecati ca asta e adevarul ? De ce te-ai oprit acum din ras ? De ce ai vrut sa stii ce am eu sa iti spun ? pentru ca te temi, te temi prea mult sa te lasi cuprins de fericire..... iti e frica de ceea ce ar putea urma. Oamenii devin adevarati, hmmm... nu e prea potrivit termenul acum, dar fie... devin adevarati abia atunci cand primesc fericirea deplina. Si tu nu ai facut asta acum.
- dar atunci ce a fost ce am simtit eu ?
- Tu ar trebui sa iti cauti raspunsul. Stiu doar ca eu, desi am ras ca si tine, nu am fost fericit. Am lasat o senzatie de ameteala sa ma patrunda. Fericirea e lucrul de care te temi.
- De ce sa ma tem de ea ?
- In primul rand, te temi pentru ca niciodata nu ti s-a permis sa fii fericit asa cum ai vrut. Te-ai nascut fericit, desi prima data ai plans. Copil, desi iti era foame si plangeai, erai pe deplin fericit caci nu cunosteai viata asa cum ti-au prezentat-o ceilalti. Mai apoi te jucai cu aprul mamei tale, sugeai, dormeai. Pentru tine asta era viata.
- Bine bine, treci la subiect.
- Cand ai ajuns cam pe la varsta cand parintii te lasa singur afara, in fata blocului, fericirea a icnetat sa iti vina pe deplin. Oamenii iti spuneau ca viata e grea, ca tu esti doar un copil si nu intelegi nimic. Iti vezi parintii chinuti de problema banilor, iar daca ar fi avut destui, ii vezi avari ori preocupati de aparente. Sa uitam de parinti acum. Cei din jur nu ne dau sansa de a fi fericiti, caci s-au obisnuit atat de mult in nefericirea lor incat le este teama sa iasa din aceasta stare, le e teama sa incerca ceva nou. Nu stiu cum vor reactiona, ce vor face. Si adevarul e ca au si motive : fericirea te transforma in om, devii incontrolabil, nu mai poti stapani nici macar un singur organ. Atunci detii totul in mod absolut. Si incepi sa te temi, e prea puternica starea asta pentru tine. Asta in cazul in care ai curaj sa icnerci fericirea, desi toti ti-au spus ca nu exista, desi toti ti-au interzis sa o incerci sau te-au mintit spunandu-ti ca doare.
- Deci, sa inteleg. Pentru tine fericirea absoluta exista ?
- Nu numai ca exista, dar e accesibila tuturor. Chestia e sa vrei. Doar ca oricat de infinita e vointa noastra, e tintuita la pat de prejudecati, de minciuni si obsesii. In al doilea rand, ceilalti te vor si pe tine nefericitii. Te vor asemenea lor. Caci un alt lucru de care se tem e diferenta, capacitatea ta de a fi mai bun, de a fi deasupra. Te vor nefericit, in starea de nefericire pe care ei ti-au indus-o automat. Asa esti cel mai usor de controlat, asemeni lor devii previzibil, programabil chiar. Oamenii se inscriu in limite ale spontaneitatii de care ei au invatat sa se foloseasca pentru a te controla.
vineri, ianuarie 11, 2008
Capitolul I ( Despartiri )
“Poarta mereu masca asta de om sigur pe sine si de neatins. I-am deschis poarta si nu a vrut sa intre. Si la urma urmei pentru ce sa intre?”
-Madlene, stiu ce gandesti acum si imi pare rau ca tu crezi asta despre mine. Iarta-ma ca sunt asa, dar te rog nu imi cere sa fiu altfel. Pentru ce vrei tu sa fiu asemeni lor, pentru ce vrei tu sa auzi acelasi vorbe seci si lipsite de valoare din gura mea? Madlene, fii ca mine, Madlene, accepta-ma asa cum sunt!
-Nu pot, nu pot, Luci, sa fac ce inima accepta si ratiunea respinge. Nu pot sa te inteleg, crede-ma. Tu esti altfel, tu nu ai nevoie de mine.Tu crezi ca ma cunosti, poate ai dreptate....Dar eu, Luci? Eu ce sa fac? Eu nu…nu….
Lucian, tu crezi ca exista cineva acolo sus, deasupra noastra?
-Bineinteles, scriitoarea acestei carti……
-De ce crezi ca e o scriitoare?
-Of, Madlene! Pentru mine nu conteaza daca e o scriitoare sau un scriitor. Dar am ales demult sa fie EA caci asa am vrut. Am ales o ea, caci pe EA o iubesc, caci la EA vreau sa ajung, caci EA este tinta mea. EA ma iubeste, EA te iubeste si ne iubeste. EA nu este o scriitoare rece si obiectiva, ce ne ghideaza ca niste marionete, ca niste papusi de carpe.
EA traieste odata cu noi, simte fiecare fior ce trece prin noi, este simultan eu si tu, o parte eu, o parte tu, iubeste si sufera ca noi si tinde sa uneasca cele doua parti rupte cu sete de mana nemiloasa a lui din ea. Madlene, ea, ca si noi, este doua ce vrea sa fie una, dar nu poate.
-Luci, stii….eu….eu nu pot…. nu vreau….. eu plec, dar poarta asta va ramane mereu deschisa pentru tine. Tu vei pleca, stiu asta, si nicicand nu vei trece la mine. Poarta e deschisa, dar eu iti zic adio, caci….e ultima data cand te vad. Adio, ratiune rece ! Adio !
Madlene?! Unde a disparut chipul meu de inger? Nu mai zambi! Nu te vad, dar zambetul tau imi da sperante vane, zambetul tau imi intuneca ratiunea…..
Madlene…. Nu ma mai poti auzi….aerul a incremenit…e negru….e rece…sunetul se stinge inainte de a se naste…… e abur, un abur negru ma impresoara, ma inveleste, ma sperie….. Madlene…fara tine….unde e culoarea?...unde sunt formele….pana si amintirea lor s-a sters din mine odata ce te-am pierdut
Am gresit….te-am lasat sa fugi…. Ce am rams eu acum? Un nimic caruia i s-a furat nimicul ce-l avea….un fir de praf ce fuge si trece prin fiecare om, prin fiecare gand…. Atat mi-a ramas acum…. Sa ascult, sa aflu, sa intreb….
Geniile isi mentin prezenta nu prin altii, prin urmasi, progenituri, care nu vor fi decat niste imitatii ieftine, ci prin ei insisi……… ……………………………………………………………………………………………
duminică, noiembrie 18, 2007
[din ore si stari] I
Obisnuiam sa cred ca sunt eroul acestei lume, ca numai eu o pot salva, numai eu ii dau forta de a respira zi de zi, de a-si misca aripile moarte.... credeam ca nimeni nu poate misca daca eu nu invart rotita din spatele fiecarui mic robotel de plumb caruia ii spuneam simplu « prieten«.
Ce stupiditate, nu ? acum ma gandesc...la ce bun un erou daca nimeni nu are nevoie de el ? de ce ma numesc asa...ce fac pentru ei ? o da, stiu....le dau totul de-a gata...le pun in tava si ma las servit cu tot cu garnitura pregatita de mine.
Acum incep sa cred ca sunt ultimul om de pe pamant. Ultimul luat in consideratie cand vine vorba de a face ceva maret sau pur si simplu de a i se cere minunata si importanta parere, ultimul la iubit sau urat...nici macar asta nu pot sa castig din partea roboteilor : ura....nu simt nimic pentru mine...trec usor pe langa locul delimitat de gandurile mele, se uita cu scarba si imi zic : o sa iti rezolvam si tie problema, fii fara grija, costumatia ta va fi gata acusi....desi...nu s-a mai lucrat la ea. Dar la ce bun sa te grabesti tu, pentru ca oricum nu vei fi chemat pe scena. Lumea nu are ce sa vada din tine. Esti scarbos, odios....si pe deasupra idiot.
Desigur, nu imi vorbesc asa de direct pentru ca nu le merit adevarul plin de ura..... eu merit doar sa fiu ignorat.
Furia e o boala fara leac....cat poti sa plangi ? o zi, doua...o saptamana, o viata....si tot simti cum cineva fuge dupa tine sa te prinda. Niciodata nu te va intrece, desi poate. Mereu te pandeste, iti surade prostesc si te prinde in primul moment in care respiratia te lasa....si atunci simti ca totul se intuneca, nu mai poti sa te tii pe picioare....
Nu lesini, caci nu iti permiti sa ramai inconstient intr-o lume careia nu ii apsa de tine. Esti singur si lupti chiar si impotriva ta, lupti impotriva bolii ce intra in tine, te chinui sa te ridici, sa repingi negrul ce il vezi peste tot. Asta e furia.....
Cand a gasit acel moment de slabiciune, de semiconstienta, iti intra in vene. Si apoi iti da putere, te face sa crezi ca daca urasti si lovesti in cei te ranesc cu acele cuvinte o sa te simti mai bine. O sa fii puternic, o sa fii ascultat.
Ce placut e cand esti furios ! nu mai plangi, nu razi....dar simti ca ai atat putere in tine...nu poti crede cum ti-ai ridicat capul din pamant, tinandu-te de burta si acum privesti spre lume cu ochi rosii...plansi de durerea fizica a lipsei respiratiei si de furie.
Te doare cand te prinde......puternic, in piept. Nu stiu de ce intra prin caile de respiratie. De ce tocmai atunci cand tragi mai mult aer in piept ca sa poti castiga un avans ea intra in tine. Cum te durea inainte....era fierbinte....un rug de fier te ardea pe fata, pe gat, pe piept, iti frigea mintea...nu stiai decat : fugi caci altfel vei muri.
Si ce placut e atunci cand intra in tine. E ca o gura placuta de aer. Ca si cum toata viata nu ai simtit decat feierbinte in tine, durere si dorinta de viata. Si apoi, brusc, ca o palma peste afta vine aer, rece ca gheata....si intra in tine...stinge focul....si aprinde flacara urii. Te ridici, respiri. Simti ca traiesti, mult mnai puternic decat atunci cand fugeai.
Si totusi, de ce inca te doare ? de ce simti ca ai fost tradat ? ah, da.... pentru ca, desi esti furios, nu poti uita cum te-au lovit. Mai mult, le simti palma peste fata si mai grea. Dar acum ai arma impotriva lor.
Ce dureros e sa zici : toti in afara de mine.
Si....de ce mai fugi de ea daca te ajuta atat de mult ? de ce ne impotrivim atat de mult acestui sentiment ? de ce daca furia ne da putere, viteza si viata....de ce sa mai fugim de ea ?
Sa traim in furie, in ura, sa ne omoram intre noi....... sa fim puternici, fiecare cu felul lui de a uri..... ce groaznic e. Toti in afara de mine....
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
