Jocul cu frânturi de om sau Sunt nebun pentru că vorbesc cu mine?

“Ce îmi vine să plec acasă. Fără tine.... Stai puţin, ce fac eu acum? Ce tot fac? Vorbesc cu mine sau cu tine? Madlene, de când, ştii tu, de când.... am început să vorbesc cu tine ca şi cum ai fi aici. Am înnebunit ? Ce eşti acum pentru mine ? Eşti eu, eşti tu, eşti supraeul meu ?“
Întotdeauna a avut nevoie de cineva cu care să vorbească. Niciodată nu şi-a explicat de ce. Mai grav e că nu a ştiut mereu cu cine vorbeşte: cu el sau cu alţii? De ce persoana căreia îi adresează cele mai importante întrebări despre sine sau despre viaţa sa, despre fericire, despre iubirea pe care o poartă unei anume fete, nu se numeşte Lucian, ca el, ci Madlene? De ce tocmai ea? Toate aceste lucruri nu au pentru el o explicaţie raţională. Dar a înţeles că are mare nevoie să comunice, mereu şi mereu, chiar şi în somn, chiar şi când alţii vorbesc cu el. Comunicarea îmbracă pentru el forma nebuniei: vorbeşte cu o urmă de glas din mintea sa. Niciodată nu mi-a spus dacă glasul îi răspunde cu vocea sa sau a ei. Cred că ar fi fost foarte util.
Omul are nevoie absolută de a comunica. Singurul lucru adevărat pe care îl ştim despre el este că nu poate să nu comunice. Orice ar face, el comunică. Poate să îşi tină respiraţia, să doarmă, să iubească, să moară, el continuă să comunice. De aceea, devine important pentru el să comunice unei sau unor anume persoane de la care să primească şi un răspuns în acord cu ceea ce transmite el. Astfel, omul vorbeşte cu cel mai bun prieten al său, cu câinele, cu mama, cu omul care stă pe scaunul de lângă el în bar şi care trebuie să îl asculte depanându-şi tristeţea existenţială după doua pahare de rachiu. Mereu însă, vorbeşte cu sine. Singura persoană pe care nu o poate ignora şi de care nu se poate desprinde este chiar el.
Oare asta îl face pe om nebun? Vorbesc cu mine despre mine. Ciudat, primesc chiar şi un răspuns de la mine despre mine. Vorbesc cu o frântură umană, mă joc cu propria mea persoana sau doar comunic cu o altă formă de umanitate? Nu esti nebun dacă vorbeşti cu tine. Eşti la fel ca ceilalţi, iar asta înseamnă pentru majoritatea normalitate. Pentru unii, a fi normal înseamnă să indeplineşti o normă. Norma pe care o vei îndeplini este aceea de a vorbi cu tine minim 5 ore pe zi. Cred că majoritatea o satisfacem cu graţie chiar.
Jocul acesta cu frânturi de om înseamnă de fapt continua discuţie cu propria conştiinţă, fuga de răspunsul ei atunci când ne face să ne refulăm anumite dorinţe, evadarea din constrângerea adevărului social acceptat. Conştiinţă, te ascult, dar nu vreau să te urmez, te refuz, dar apoi îşi caut sfatul. Iar am ajuns în impas, ce trebuie să fac acum? Care este următorul pas pentru îndeplinirea destinului meu? De fapt, această voce subţire, slabă pe care o auzim punând întrebări şi oferind încercări de răspunsuri nu este doar conştiinţa, este vocea interioară. Unii o numesc chiar şi intuiţie. Personal, cred că oferirea de sinonimie perfectă acestor doi termeni nu e cea fericită alegere. Prefer să o numesc voce interioară.
Vocea interioară conţine, pe lângă conştiinţă sau se, cum l-au numit traducătorii psihanalizei lui Freud, inconştientul sau sinele. Inconştientul ni se desfăşoară în faţa ochilor pe durată somnului. Visând comunicăm cu sinele. Abia aici este adevărata comunicare cu sinele. Până acum am comunicat instanţei noastr superioare. Astfel, chiar depăşim norma de 5 ore, depinde cât dormim şi cât visăm. Si dacă o depăşim, devenim anormali? Este Luci nebun pentru că vorbeşte cu Madlene mai mult decât vorbeşte cu prietenul său Radu? Luci este un om nebun, dar nu pentru că se joacă cu frânturile sale, ci pentru că le face să treacă din starea de inconştienţă în eu-ul pe care îl atribuie personei iubite, Madlene. Astfel, nu mai vorbeşte cu sine, ci cu partea din el atinsă de ea. De aceea, vocea interioară nu e a noastră pe deplin, ci a unei frânturi marcată de un anume sentiment.
Vocea interioară este partea din noi care ne răspunde cerinţei de interlocuitor, interlocuitor care ia forma şi « asemănarea « unei anume persoane de care avem nevoie. In cazul lui Luci, forma lui Madlene. Totuşi vocea ne răspunde cu propriul nostru glas, indiferent de numele şi semnificaţia pe care i-o acordăm. Dacă incepe să îţi răspundă cu vocea «asemănării « depăşim cu siguranţă stadiul de normalitate.
Si acum, hai să ne jucăm cu ea, în fond, e frântura noastră de umanitate, e unicul şi permanentul nostru prieten. E proprietate privată şi netransmisibilă. Orice i-am spune şi orice i-am face, nu o vom pierde niciodată. Putem să ne jucăm de-a v-aţi asunselea, de-a prinselea, de-a vinovatul, chiar şi de-a mama si de-a tata. Hai să ne jucăm cu partea noastră raţională, cu partea care conţine adevăruri de care ne temem sau pe care ceilalţi, societatea vor să le despindem de noi. Ne jucăm.
Totuşi, hai să ne jucăm cu grijă. Când vorbeşte cu sine, Luci uită că mai există şi alţii care vorbesc cu el. Uneori, vocea interioară se joacă cu noi. Pentru că îi permitem şi ei un răspuns, nu? Măcar acum să nu fim egoişti. Când profesorul pune o întrebare, începe să creadă că îi este adresată numai lui, şi, pregătindu-şi răspunsul, dorind să impresioneze, pierde restul cuvintelor pe care acesta le rosteşte. Răutăcioasă vocea asta: ne face să nu mai fim atenţi la interlocutorul uman şi fizic şi să ne lăsam cuprinşi de ceea ce ea ne transmite.
Deci, suntem sau nu nebuni? Ei bine, da, suntem. Suntem cele mai nebune fiinţe de pe pământ. Suntem animalele care păstrează dorinţa, nevoia, foamea, sexualitatea, manifestarea superiorităţii şi tot ceea ce caracterizeză regnul animal, dar cărora Creatorul sau propria persoană le-a dăruit o jucărie malefică: raţiunea ca răspuns la propriile întrebări. Un mic fragment din cutia Pandorei care ne ajută să nu ne plictisim jilnic. Un glas, uman şi seducător, care să ne cenzureze reacţiile, să le refuleze şi apoi să le intoarcă asupra noastră în visuri despre oameni ce au făcut tot ceea ce noi nu am putut să facem.
Suntem nebuni de o voce care nu ne părăseşte şi ne pedepseşte sau ne iartă. Suntem nebuni de o voce de care depindem, la care nu putem renunţa fără de a ne pierdem. Suntem nebuni de tine, frântură de noi care ne dai speranţă de joc şi dorinţa de viaţă. Iar Luci e şi el nebun. Nebun, dar satisfacut de tine, Madlene a lui contopită cu el : “Da, Madlene, sunt nebun. Vorbesc cu tine şi cu mine. Şi oricât aş vrea, nu pot să plec acasă fără tine.”